Convingeri si Doctrine

  • Home
  • Convingeri si Doctrine

Doctrine Fundamentale

Convingerile adventistilor de ziua a saptea sunt profund inradacinate in invatatura biblica. Toate aspectele marturisirii lor de credinta sunt intemeiate pe Scriptura si sunt rodul cercetarii profunde a acesteia cu rugaciune staruitoare si sub calauzirea Duhului Sfant.

Fundamentata pe Sfintele Scripturi, Biserica Adventista de Ziua a Saptea imbratiseaza doctrinele esentiale ale crestinismului, fapt care o plaseaza in familia confesiunilor crestine.

Astfel noi, crestinii adventisti de ziua a saptea, credem in Sfanta Treime – Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant – ca fiind Singurul Dumnezeu adevarat, care a creat si prin care se mentin toate lucrurile. Noi credem ca Dumnezeu Fiul cel vesnic S-a intrupat prin fecioara Maria.

El a devenit om adevarat, a trait o viata sfanta, a facut bine tuturor, exemplificand in mod desavarsit neprihanirea si dragostea lui Dumnezeu. A suferit si a murit de buna voie in locul nostru pe cruce, pentru pacatele tuturor, a inviat in cea de-a treia zi, dupa cum era scris in Scripturi, si S-a inaltat pentru a sluji ca Mare Preot in ceruri. El mantuieste pe cei credinciosi si va restaura toate lucrurile.

Adventistii de ziua a saptea se inscriu in gandirea protestanta. Ca si ceilalti crestini, noi credem ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, deoarece oamenii care au scris-o au vorbit de la Dumnezeu, inspirati de Duhul Sfant.

Credem ca Biblia este singura norma de calauzire in materie de credinta, standardul de apreciere a caracterului, testul experientei crestine si relatarea demna de crezare a modului in care Dumnezeu a actionat in cadrul evenimentelor consemnate de istorie, fiind astfel adeptii principiului Sola Scriptura, specific gandirii protestante.

Prin creatie, omul beneficiaza de principiul liberului arbitru, adica are posibilitatea de a alege intre bine si rau, fiind astfel responsabil pentru alegerea sa. Atunci cand omul alege sa creada in Isus Hristos si in jertfa Sa rascumparatoare, el primeste, prin harul lui Dumnezeu, iertarea de pacatele savarsite si motivarea, vointa si puterea de a trai in armonie cu voia lui Dumnezeu, experimentand astfel neprihanirea prin credinta. Duhul Sfant ne da putere sa traim o viata sfanta, sa ramanem in Hristos si sa avem astfel siguranta mantuirii.

Sfanta impartasanie, pe care o numim Sfanta Cina, este o impartasire cu simbolurile trupului si sangelui lui Isus Hristos, o expresie a credintei in El ca Domn si Mantuitor.

Aparuta la jumatatea secolului al XIX-lea si apartinand din punct de vedere istoric curentului de gandire protestant, Biserica Adventista de Ziua a Saptea face parte din grupul bisericilor neoprotestante, iar asumarea mandatului de a propovadui Evanghelia si acceptarea acesteia ca baza unica a credintei si trairii inscrie Biserica noastra in comunitatea bisericilor evanghelice.

Noi practicam botezul prin scufundare, pe baza deciziei personale si a marturisirii credintei in Isus Hristos ca Mantuitor personal. Scufundarea totala in apa a celui care este botezat semnifica moartea fata de pacat si invierea la o viata noua in Isus Hristos.

Pentru noi, biserica este comunitatea credinciosilor care marturisesc pe Isus Hristos ca Domn si Mantuitor, care se aduna laolalta pentru inchinare, partasie, instruire din Cuvantul lui Dumnezeu, pentru celebrarea Sfintei Cine, pentru slujirea semenilor si pentru proclamarea Evangheliei.

Identitatea noastra spirituala este caracterizata de trei componente ale crezului nostru care, in primul rand, inmanunchiaza armonios invataturile biblice fundamentale ale crestinismului cu acelea care sunt rezultatul aprofundarilor realizate de diferite curente crestine de-a lungul timpului. In al doilea rand, contine invataturi prezente si in crezul altor biserici, cu dezvoltari proprii Bisericii Adventiste.

Si, in al treilea rand, contine invataturi specifice, care sunt rodul aprofundarilor realizate de Biserica noastra.

Numele Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea face trimitere la doua doctrine: una, fundamentala pentru crestinism, se refera la a doua venire a lui Isus Hristos – de la latinescul adventus, venire, iar a doua, intalnita si la alte comunitati religioase, se refera la respectarea zilei a saptea a saptamanii, sambata, ca zi de odihna si de inchinare.

Aceste referiri indica importanta si locul special pe care-l ocupa invataturile amintite in viata Bisericii, definindu-ne identitatea. A doua venire a Domnului Isus ca sa rascumpere pe cei neprihaniti, asa cum afirma crezul crestin, este fericita noastra nadejde. In intelegerea noastra, aceasta nadejde implica o pregatire care presupune armonizarea vietii cu vointa descoperita a lui Dumnezeu.

Isus Hristos va veni in mod personal, iar acest eveniment va fi vizibil la scara mondiala – „acest Isus care s-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer”. Implinirea profetiilor si situatia actuala a omenirii arata ca venirea lui Isus Hristos este iminenta. Timpul acestui eveniment nu a fost descoperit, de aceea suntem indemnati sa fim gata.

Prin mentionarea zilei a sapteain numele Bisericii, noi evidentiem ca facem din respectarea acestei zile o placuta recunoastere a faptului ca Dumnezeu este Creatorul si Suveranul nostru, si ne exprimam astfel loialitatea fata de Cel care „in sase zile a facut cerurile si pamantul… iar in ziua a saptea S-a odihnit”. Petrecem aceasta zi in comuniune cu El prin inchinare, rugaciune, studiu si meditatie asupra Cuvantului Sau.

Noi consideram ca pazirea, in sine, a Sabatului nu ne mantuieste si intelegem ca toti aceia care intra in odihna la care ii invita Dumnezeu „se odihnesc de lucrarile lor cum S-a odihnit si Dumnezeu de lucrarile Sale”. Gasim deci in odihna de Sabat, o eliberare de oboseala fizica si de stresul cotidian, dar mai ales o odihna spirituala, o pregustare a celei vesnice.

Noi credem ca intreaga omenire este acum implicata in marea lupta dintre Hristos si Satana, cu privire la Legea lui Dumnezeu si la suveranitatea Sa in Univers. Acest conflict a inceput in ceruri cand Lucifer, o fiinta creata, a devenit Satana, vrajmasul lui Dumnezeu, prin inaltare de sine, si a condus la razvratire o parte din ingeri. Inselandu-l pe om, Satana a introdus spiritul razvratirii si in lumea noastra. Pentru a ajuta pe poporul Sau in acest conflict, Hristos trimite Duhul Sfant si ingerii credinciosi sa-l calauzeasca, sa-l apere si sa-l sustina pe calea mantuirii.

Noi credem ca marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt incluse in cele Zece Porunci, care exprima dragostea, vointa si planurile lui Dumnezeu in ceea ce priveste comportamentul si relatiile interumane, avand caracter de obligativitate pentru oamenii din toate timpurile. Mantuirea este exclusiv darul lui Dumnezeu, iar rodul ei este iubirea fata de Dumnezeu si de semeni, manifestata prin respectarea Legii lui Dumnezeu.

Unul dintre darurile Duhului Sfant este profetia. Acesta este un semn distinctiv al bisericii lui Dumnezeu si a fost manifestat in cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea prin lucrarea lui Ellen G. White. Avand autoritatea unui sol al lui Dumnezeu, scrierile sale sunt o sursa continua de mangaiere si incurajare. Ele calauzesc, invata si corecteaza pe credinciosi, aratand in mod clar ca Biblia reprezinta standardul de apreciere a invataturii si experientei.

Noi credem ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin neascultare, el a rupt relatia dintre el si Creatorul sau, negand dependenta de El. Chipul lui Dumnezeu a fost astfel denaturant si omul a ajuns supus mortii. Dumnezeu va darui insa nemurirea celor rascumparati de El. Pana atunci, moartea este un somn, o stare de inconstienta si nu exista nici o alta entitate din om care sa continue sa traiasca.

Desi intruneste caracteristicile unei manifestari religioase cu specific modern, atat in modul cum relationeaza cu divinitatea, prin promovarea relatiei directe cu Isus Hristos, cat si prin raspunsul pe care-l ofera trebuintelor sociale, prin prisma invataturii marturisite si traite, Biserica Adventista de Ziua Saptea nu este pur si simplu o noua denominatiune care si-a facut aparitia la jumatatea secolului XIX.

Ceea ce cred adventistii de ziua a saptea au crezut apostolii, primii crestini si, inaintea lor, aceasta a fost speranta patriarhilor. Astfel, credinta adventista, departe de a fi o evolutie religioasa moderna, este o revenire la vechile invataturi biblice. Credinta noastra este fundamentata pe invataturile Bibliei si este aceeasi credinta care a fost data sfintilor „o data pentru totdeauna”.

Doctrina sociala

Orice doctrina si invatatura a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea are consecinte etice si sociale, asadar teologia sa este si sociala, motiv pentru care nu a formulat in mod special o doctrina in acest sens. Totusi, daca trebuie sa vorbim despre gandirea sa sociala, unele doctrine pot fi mentionate cu prioritate.

In ceea ce priveste relatia cu alte biserici si organizatii religioase, Biserica Adventista de Ziua a Saptea sustine ca aceia care il prezinta pe Hristos inaintea oamenilor fac parte din planul divin pentru evanghelizarea lumii si ii respecta pe crestinii din alte biserici angajati in salvarea de suflete pentru Hristos.

De aceea, in aceste relatii va prevala spiritul de curtenie, sinceritatea si echitatea crestina. In acelasi timp, adventistii promoveaza un cod de buna comportare in privinta evanghelizarii si sunt atenti ca oamenii sa nu se simta incurajati sa intre in biserica pentru eventuale interese sau in speranta ca pot obtine avantaje materiale. De asemenea vegheaza ca nimeni sa nu fie constrans sa ramana in comunitate, deoarece partasia cu Hristos si cu Biserica Sa trebuie sa fie o optiune personala.

Bazandu-se pe invatatura biblica, adventistii de ziua a saptea se supun autoritatii civile recunoscand-o ca parte a ordinii sociale acceptate de Dumnezeu.

Ca urmare a acestei intelegeri, ei se roaga pantru „inaltele stapaniri” si colaboreaza cu ele in implinirea trebuintelor sociale. Cu toate acestea, atunci cand pretentiile puterii civile sunt in evidenta opozitie cu cerintele lui Dumnezeu, crestinul va asculta cu prioritate de Cuvantul lui Dumnezeu. In acest sens, Biserica Adventista se opune oricarei legi, activitati sau strategii care ar conduce la discriminare pe motive religioase si este pe deplin angajata in promovarea, apararea si ocrotirea libertatii religioase a oricarei persoane, din orice religie si din orice parte a Pamantului. Ea crede ca libertatea religioasa este cel mai bine respectata in conditiile separarii bisericii de stat.

Deoarece omul apartine lui Dumnezeu prin creatiune si prin rascumpararea in jertfa ispasitoare a lui Isus Hristos si pentru ca trupul sau este Templul Duhului Sfant, adventistii cred ca au datoria sa-L proslaveasca si in trupul lor. In acest sens, inca de la inceputurile sale, Biserica Adventista de Ziua a Saptea a fost preocupata de lucrarea in favoarea restaurarii fiintei umane si de ingrijirea sanatatii prin promovarea unui stil de viata sanatos si prin infiintarea si administrarea de spitale.

Biserica Adventista sustine mandatul evanghelic de a ingriji de saraci si de victimele catastrofelor. Responsabilitatea de a ingriji de trebuintele persoanelor defavorizate provine din credinta conform careia credinciosul este administratorul, nu propietarul, a tot ce are, motiv pentru care este dator sa foloseasca binecuvantarile primite de la Dumnezeu pentru implinirea nevoilor celor lipsiti.

Dumnezeirea

Convingeri

Există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate a trei Persoane coexis­tând din veşnicie. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotcunoscător, mai presus de toate şi pretutindeni prezent. El este infinit şi mai presus de înţelegerea umană, dar cunoscut totuşi prin faptul că li S-a descoperit oamenilor. El este pentru totdeauna demn de închinare, adorare şi slujire din partea întregii lumi create. (Deut. 6,4; Matei 28,19; 2 Cor. 13,14; Ef. 4,4-6; 1 Petru 1,2; 1 Tim. 1,17; Apoc. 14,7)

La Calvar, aproape toţi L-au părăsit pe Hristos. Doar puţini au recunoscut cine era Isus cu adevărat. Printre ei s-au aflat tâlharul muribund care L-a numit Domn (Luca 23,42) şi soldatul roman care a spus: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 15,39).

Când Ioan scria: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11), el nu se gândea numai la mulţimea de la cruce ori numai la poporul Israel, ci la fiecare generaţie de oameni care a trăit în această lume. În afară de o mână de oameni, întreaga omenire, asemenea acelei mulţimi de la Calvar, nu L-a recunoscut în Isus Hristos pe Dumnezeul şi Mântuitorul ei. Acest refuz – cel mai mare şi mai tragic din istoria omenirii – arată că oamenii au o înţelegere complet greşită despre Dumnezeu.

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Multele teorii care încearcă să-L explice pe Dumnezeu şi mul­tele argumente pro sau contra existenţei Sale demonstrează că înţelepciunea omenească nu poate să pătrundă Divinitatea. A te baza numai pe înţelepciunea omenească pentru a învăţa despre Dumnezeu este ca şi când ai folosi o lupă pentru a cerceta constelaţiile. De aceea, pentru mulţi, înţelepciunea lui Dumnezeu este o „înţelepciune ascunsă” (1 Cor. 2,7). Pentru ei, Dumnezeu este o taină. Pavel scria: „Înţelepciunea lui Dumnezeu pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor. 2,8).

Una dintre poruncile de bază ale Scripturilor este aceea de a-L iubi pe „Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mat. 22,37; Deut. 6,5). Noi nu putem iubi pe cineva despre care nu ştim nimic, totuşi chiar nici cercetând nu putem afla lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu (Iov 11,7). Atunci cum Îl vom putea cunoaşte şi iubi pe Creator?

Dumnezeu poate fi cunoscut

Înţelegând situaţia nenorocită a fiinţelor umane, Dumnezeu, în iubirea şi compasiunea Sa, ni S-a des­coperit prin Biblie. Ea dezvăluie faptul că, în esenţă, „creştinismul nu este relatarea căutării lui Dumnezeu de către om, ci este rezultatul descoperirii pe care Dumnezeu ne-a oferit-o cu privire la Sine şi la planurile Sale cu omul”. Această revelare a Sa este menită să ridice o punte peste abisul dintre o lume răzvrătită şi un Dumnezeu iubitor.

Manifestarea celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu s-a concretizat în suprema Sa revelaţie, Isus Hristos, Fiul Său. Prin Isus, noi Îl putem cunoaşte pe Tatăl, aşa cum declara Ioan: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să-L cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5,20).

Şi Domnul Isus a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).Aceasta este o veste bună. Deşi este o imposibilitate să-L cunoşti în totalitate pe Dumnezeu, Scriptura ne permite o cunoaştere practică a Lui, ceea ce pentru noi este suficient ca să intrăm într-o relaţie mântuitoare cu El.

Cum se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Spre deosebire de alte cunoaşteri, cunoaşterea lui Dumnezeu este în aceeaşi măsură o problemă a inimii, cât este şi a minţii. Ea implică întreaga persoană, nu numai intelectul. Trebuie să existe o deschidere faţă de Duhul Sfânt şi o dispoziţie de a face voia lui Dumnezeu (Ioan 7,17; Mat. 11,27). Domnul Isus a spus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat. 5,8).

Deci, cei ce nu cred, nu-L pot înţelege pe Dumnezeu. Pavel exclama: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci, întrucât lumea cu înţelepciunea ei nu L-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1,20.21). Calea prin care noi învăţăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu din Biblie diferă de toate celelalte metode de a acumula cunoştinţe. Noi nu ne putem situa mai presus de Dumnezeu şi nu Îl putem trata ca pe un obiect supus analizei şi măsurătorilor. În căutarea după o cunoaştere a lui Dumnezeu, noi trebuie să ne supunem autorităţii descoperirii pe care El ne-a dat-o despre Sine – Biblia. Deoarece Biblia este propriul său interpret, noi trebuie să ne supunem principiilor şi metodelor pe care ea le oferă. Fără aceste linii călăuzitoare biblice, noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu.

De ce atât de mulţi oameni din timpul Domnului Hristos nu L-au văzut în Isus pe Dumnezeul care li Se descoperea? Pentru că, refuzând să se supună călăuzirii Duhului Sfânt prin Scripturi, ei au interpretat greşit solia lui Dumnezeu şi L-au crucificat pe Mântuitorul lor. Dificultatea nu a fost la nivelul inteligenţei. Închiderea inimii lor a fost cea care le-a întunecat mintea, ducând la pierdere veşnică.

Existenţa lui Dumnezeu

Există două izvoare principale de dovezi ale existenţei lui Dumnezeu: cartea naturii şi Scripturile.

Dovezi din lumea creată

Oricine Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin natură şi prin experienţa umană. David scria: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19,1). Ioan susţinea că revelaţia lui Dumnezeu, inclusiv natura, luminează pe oricine (Ioan 1,9). Iar apostolul Pavel afirma că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii” (Rom. 1,20).

Dovezi ale existenţei lui Dumnezeu se văd şi în comportamentul uman. În practicile religioase ale atenienilor care se închinau „unui dumnezeu necunoscut”, apostolul Pavel a văzut dovada unei credinţe în Dumnezeu. El spunea: „Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Fapte 17,23). Pavel spunea, de asemenea, că şi comportamentul celor ce nu erau creştini vorbea despre mărturia din „cugetul lor” şi arăta că Legea lui Dumnezeu este scrisă „în inimile lor” (Rom. 2,14.15). Această intuiţie, că Dumnezeu există, o au chiar şi cei care nu au acces la Biblie. Această revelare generală a lui Dumnezeu a dus la un număr de argumente raţionale clasice în favoarea existenţei lui Dumnezeu.

Dovezi din Scriptură

Biblia nu argumentează existenţa lui Dumnezeu. Ea pleacă de la aceasta ca de la un fapt acceptat. Textul de debut al Sfintelor Scripturi declară că „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1,1). Biblia Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind Creator, Susţinător şi Conducător a toată creaţia. Revelarea lui Dumnezeu prin creaţie este atât de puternică, încât nu există nicio scuză pentru ateism, care apare prin reprimarea adevărului divin sau într-o minte ce refuză să recunoască dovezile că Dumnezeu există (Ps. 14,1; Rom. 1,18-22.28).

Există suficiente dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu, dovezi care să convingă pe oricine caută, în mod serios, să descopere adevărul cu privire la El. Cu toate acestea, credinţa este o condiţie necesară, pentru că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evr. 11,6).

Cu toate acestea, credinţa în Dumnezeu nu este oarbă. Ea se bazează pe suficiente dovezi, pe care le găsim în descoperirea lui Dumnezeu atât prin Scripturi, cât şi prin natură.

Dumnezeul Scripturii

Biblia aduce la cunoştinţa oamenilor calităţile esenţiale ale lui Dumnezeu, prin numele Sale, prin ceea ce face El şi prin atributele Sale.

Numele lui Dumnezeu.

În vremea când Scripturile au fost scrise, numele avea un rol important, pe care încă îl are şi astăzi în Orient. În acele locuri, numele exprimă caracterul celui ce-l poartă, adevărata lui natură şi identitate. Importanţa numelor lui Dumnezeu, care dezvăluie natura Sa, caracterul şi calităţile Sale, este demonstrată în porunca Sa: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului Tău” (Ex. 20,7). David cânta: „Voi cânta Numele Domnului, numele Celui Preaînalt” (Ps. 7,17). „Numele Lui este sfânt şi înfricoşat” (Ps. 111,9). „Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălţat” (Ps. 148,13).

Numele ebraice El şi Elohim (Dumnezeu) exprimă puterea divină a lui Dumnezeu. Ele Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Cel Tare şi Pu­ternic, Dumnezeul creaţiei (Gen. 1,1; Ex. 20,2; Dan. 9,4). Elyon (Cel Preaînalt) şi El Elyon (Dumnezeul cel Preaînalt) îndreaptă atenţia spre înalta poziţie a lui Dumnezeu (Gen. 14,18-20; Is. 14,14). Adonai (Domnul) Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca pe un Conducător atotpu­ternic (Is. 6,1; Ps. 35,23). Aceste nume subliniază caracterul trans­cendent şi maiestatea lui Dumnezeu.

Alte nume exprimă faptul că Dumnezeu este dispus să intre în legătură cu oamenii. Shaddai (Cel Atotputernic) şi El Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic) Îl înfăţişează pe Dumnezeul cel Atotputernic, sursa binecuvântării şi a mângâierii (Ex. 6,3: Ps. 91,1). Numele Yahweh, tradus cu Iehova sau Domnul, subliniază legământul lui Dumnezeu, credincioşia şi harul Său (Ex. 15, 2.3; Osea 12,5.6). În Exod 3,14, Yahweh Se prezintă pe Sine ca fiind „Eu sunt Cel ce sunt” sau „Voi fi ceea ce voi fi”, arătând legătura Sa neschimbătoare cu poporul Său. În unele ocazii, Dumnezeu S-a descoperit chiar într-un mod mai intim, ca „Tată” (Deut. 32,6; Is. 63,16; Ier. 31,9; Mal. 2,10), în timp ce pe Israel îl numea „fiul Meu, întâiul Meu născut” (Exod 4,22; Deut. 32,19).

Cu excepţia numelui Tată, numele din Noul Testament atribuite lui Dumnezeu poartă semnificaţii echivalente numelor din Vechiul Testament. În Noul Testament, Isus foloseşte numele Tată, pentru a ne aduce într-o legătură mai strânsă şi personală cu Dumnezeu (Mat. 6,9; Marcu 14,36: Rom. 8,15; Gal. 4,6).

Ceea ce face Dumnezeu

Scriitorii Bibliei şi-au luat mai mult timp să descrie activitatea lui Dumnezeu decât fiinţa Sa. Dumnezeu este prezentat ca fiind Creator (Gen. 1,1; Ps. 24,1.2), Susţinător al lumii (Evrei 1,30), Răscumpărător şi Mântuitor (Deut. 5,6; 2 Cor. 5,19), purtând povara pentru destinul final al omenirii. El face planuri (Is. 46,11), spune mai dinainte ce are să se întâmple (Is. 46,10) şi face promisiuni (Deut. 15,6; 2 Petru 3,9). El iartă păcatele (Ex. 34,7) şi, de aceea, merită să-I aducem închinarea noastră (Apoc. 14,6.7). În final, Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Conducător, „Împărat veşnic, nemuritor, nevăzut, singurul Dumnezeu” (1 Tim. 1,17). Faptele Sale Îi confirmă statutul de Dumnezeu personal.

Atributele lui Dumnezeu

Scriitorii Bibliei aduc informaţii suplimentare cu privire la esenţa lui Dumnezeu, prin mărturiile lor cu privire la atributele Sale divine.

Atributele netransmisibile ale lui Dumnezeu cuprind aspecte ale naturii Sale divine ce n-au fost date fiinţelor create. Dumnezeu există prin Sine Însuşi, căci El are „viaţa în Sine” (Ioan 5,26). El este independent în voinţa (Ef. 1,5) şi în puterea Sa (Ps. 115,3). El este atotcu­noscător (Iov 37,16; Ps. 139,1-18; 147,5; 1 Ioan 3,20), deoarece, fiind Alfa şi Omega (Apoc. 1,8), El cunoaşte de la început sfârşitul lu­cru­rilor (Is. 46,9-11).

Dumnezeu este omniprezent (Ps. 139,7-12; Evr. 4,13), depăşind limitele spaţiului. Cu toate acestea, El este pe deplin prezent în orice parte a spaţiului; El este veşnic (Ps. 90,2; Apoc. 1,8), trecând dincolo de barierele timpului, totuşi fiind pe deplin prezent în fiecare moment al timpului.

Dumnezeu este omnipotent – sau atotputernic. Faptul că nimic nu este imposibil pentru El ne asigură că El aduce la îndeplinire tot ceea ce-Şi propune (Dan. 4,17.25.35; Mat. 19,26; Apoc. 19,6). El este imuabil – sau neschimbător – pentru că este perfect, desăvârşit. El spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Mal. 3,6; Ps. 33,11; Iacov 1,17). Deoarece, într-un anumit sens, Îl definesc pe Dumnezeu, aceste atribute sunt netransmisibile.

Atributele lui Dumnezeu care sunt transmisibile pornesc din interesul Său plin de iubire faţă de omenire. Ele cuprind iubirea (Rom. 5,8), harul (Rom. 3,24), mila (Ps. 145,9), răbdarea (2 Petru 3,15), sfinţenia (Ps. 99,9), neprihănirea (Ezra 9,15; Ioan 17,25), dreptatea (Apoc. 22,12) şi adevărul (1 Ioan 5,20). Aceste daruri vin numai îm­preună cu Dătătorul.

Suveranitatea lui Dumnezeu

Scriptura vorbeşte în mod clar despre suveranitatea lui Dumnezeu: „El face ce vrea… şi nimeni nu poate să-I zică: ’Ce faci?’” (Dan. 4,35). „Căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute” (Apoc. 4,11). „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ” (Ps. 135,6). Astfel Solomon a putut să spună: „Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea” (Prov. 21,1). Pavel, conştient de suveranitatea lui Dumnezeu, scria: „Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăşi la voi” (Fapte 18,21; vezi şi Rom. 15,32), în timp ce Iacov sfătuia: „Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: ‘Dacă va vrea Domnul’” (Iacov 4,15).

Predestinaţia şi libertatea omului.

Scriptura dezvăluie faptul că Dumnezeu deţine controlul total asupra lumii. El i-a „hotărât mai dinainte (i-a predestinat – KJV) pe oameni să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8,29.30), să fie adoptaţi ca fii şi fiice ale Sale şi să obţină astfel o moştenire (Ef. 1,4.5.11.12). Ce implicaţii are asupra libertăţii omului o asemenea suveranitate?

Verbul „a predestina” înseamnă „a hotărî mai dinainte soarta cuiva, a urzi, a sorti”. Unii susţin că aceste pasaje ne învaţă că Dumnezeu îi alege în mod arbitrar pe unii pentru mântuire, iar pe alţii pentru pieire, indiferent de propria lor alegere. Dar o studiere a contextului acestor pasaje arată că apostolul Pavel nu ne vorbeşte despre excluderea arbitară a unora de către Dumnezeu.

Direcţia acestei argumentări este clară: acceptarea, nu respin­gerea. Biblia declară în mod explicit că Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Tim. 2,4). El „doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”
(2 Petru 3,9). Nu există nicio dovadă că Dumnezeu a decretat ca unele persoane să fie pierdute; un astfel de decret ar nega Calvarul, unde Domnul Isus a murit pentru toţi oamenii. Cuvântul „oricine” din textul: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16) înseamnă că oricine poate fi mântuit.

„Faptul că voinţa liberă a omului este factorul determinant în des­tinul său este evident din faptul că Dumnezeu prezintă continuu urmările ascultării şi ale neascultării şi îi cere păcătosului să aleagă ascultarea şi viaţa (Deut. 30,19; Iosua 24,15; Is. 1,16.20; Apoc. 22,17) şi din faptul că este posibil pentru credincios ca, după ce a primit şi a gustat darul ceresc, să cadă şi să fie pierdut (1 Cor. 9,27; Gal. 5,4: Evrei 6,4-6; 10,29).

Dumnezeu poate prevedea ce alegere va face fiecare persoană, dar această cunoaştere mai dinainte a Sa nu determină ce anume alegere va fi făcută. […] Predestinaţia biblică constă în hotărârea sau planul lui Dumnezeu ca toţi aceia care aleg să creadă în Hristos să fie mântuiţi” (Ioan 1,12; Ef. 1,4-10).

Atunci ce vrea să spună Scriptura când afirmă despre Dumnezeu că „pe Iacov l-am iubit şi pe Esau l-am urât” (Rom. 9,13) şi că El a „împietrit inima faraonului” (vers. 17, 18, 15, 16; Ex. 9,16; 4,21)? Contextul acestor versete arată că subiectul lui Pavel este misiunea, şi nu mântuirea. Răscumpărarea este la dispoziţia tuturor oamenilor, dar Dumnezeu alege anumite persoane pentru misiuni speciale. Mântuirea a fost în mod egal posibilă pentru Iacov şi Esau, dar Dumnezeu l-a ales pe Iacov, nu pe Esau, să fie linia prin care El să ducă lumii solia mântuirii. Dumnezeu Îşi exercită suveranitatea prin strategia misiunii Sale.

Când Scriptura spune că Dumnezeu a împietrit inima faraonului, prin această expresie I se atribuie lui Dumnezeu ceea ce El îngăduie să se întâmple, şi nu exprimă faptul că El doreşte sau porunceşte res­pectivul lucru. Răspunsul negativ al faraonului la apelul lui Dumnezeu ilustrează respectul lui Dumnezeu faţă de libertatea de alegere a omului.

Preştiinţa lui Dumnezeu şi libertatea omului

Unii cred că, în legătura Sa cu oamenii, Dumnezeu nu are cunoştinţă de alegerea lor, înainte ca aceasta să aibă loc – că Dumnezeu cunoaşte une­le evenimente viitoare, cum ar fi a Doua Venire, mileniul, reface­rea Pământului, dar că El nu are nicio idee cine va fi mântuit. Ei consideră că legătura dinamică a lui Dumnezeu cu omenirea ar fi în pericol, dacă El ar şti tot ce se întâmplă din veşnicie în veşnicie. Unii sugerează ideea că El S-ar plictisi dacă ar şti sfârşitul de la început.

Dar faptul că Dumnezeu ştie ce va face o persoană nu influenţează cu nimic alegerile făcute de aceasta, după cum faptul că un istoric ştie ce au făcut oamenii în trecut nu influenţează cu nimic acţiunile lor. După cum un aparat de fotografiat înregistrează o scenă, dar nu o schimbă, tot aşa preştiinţa priveşte în viitor, fără să-l schimbe. Preştiinţa Dumnezeirii nu violează niciodată libertatea omului.

Dinamica internă a Dumnezeirii

Există un singur Dumnezeu? Cum rămâne atunci cu Domnul Hristos şi cu Duhul Sfânt?

Unicitatea lui Dumnezeu

În contrast cu popoarele vecine păgâne, Israel credea că există un singur Dumnezeu (Deut. 4,35; 6,4; Is. 45,5; Zah. 14,9). Noul Testament subliniază, de asemenea, unicitatea lui Dumnezeu (Marcu 12,29-32; Ioan 17,3; 1 Cor. 8,4-6; Ef. 4,4-6;
1 Tim. 2,5). Acest accent pus pe monoteism nu contrazice conceptul creştin de Dumnezeu trinitar, sau Trinitate – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – ci, dimpotrivă, confirmă faptul că nu există un panteon al diferitelor zeităţi.

Pluralitate în cadrul Dumnezeirii

Deşi Vechiul Testament nu afirmă în mod explicit că Dumnezeu este triunic, se fac aluzii la o pluralitate în cadrul Dumnezeirii. Adesea, Dumnezeu foloseşte pro­numele la plural, de exemplu: „Să facem om după chipul Nostru” (Gen. 1,26); „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi” (Gen. 3,22); „Haidem să Ne pogorâm” (Geneza 11,7). Adesea, Îngerul Domnului este identificat cu Dumnezeu. Arătându-i-Se lui Moise, Îngerul Domnului a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ex. 3,6).

Diferite referiri disting Duhul lui Dumnezeu de Dumnezeu. În istoria creaţiei, ni se spune că „Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Gen. 1,2). Unele texte nu numai că se referă la Duhul Sfânt, ci includ o a treia Persoană în lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu: „Şi acum, Domnul Dumnezeu [Tatăl] M-a trimis [Fiul lui Dumnezeu] cu Duhul Său [Duhul Sfânt]” (Is. 48,16). „Am pus [Tatăl] Duhul Meu [Duhul Sfânt] peste El [Mesia]; El va vesti neamurilor judecata” (Is. 42,1).

Relaţiile din cadrul Dumnezeirii

Prima venire a Domnului Hristos ne oferă o viziune mult mai clară asupra trinităţii lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan exprimă faptul că Dumnezeirea este alcătuită din Dumnezeu Tatăl (vezi cap. 3 al cărţii de faţă), Dumnezeu Fiul (cap. 4) şi Dumnezeu Duhul Sfânt (cap. 5) – o unitate a trei Persoane, coexistând din veşnicie, având o relaţie unică şi tainică.

O legătură de iubire. Când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34), Isus Hristos suferea din cauza înstrăinării de Tatăl Său, generată de păcat. Păcatul a frânt legătura originară a omenirii cu Dumnezeu (Gen. 3,6-10; Is. 59,2). În ultimele Sale ore, Isus, Cel care n-a cunoscut păcat, a devenit păcat pentru noi. Luând asupra Sa păcatul nostru, luând locul nostru, El a suportat separarea de Dumnezeu, care era partea noastră – şi a murit în consecinţă.

Păcătoşii nu vor înţelege niciodată ce a însemnat moartea lui Isus pentru Dumnezeire. Din veşnicie, Isus fusese cu Tatăl Său şi cu Duhul Sfânt. Ei au coexistat din veşnicie, în totală dăruire de sine şi iubire unul faţă de altul. Faptul de a fi împreună pentru o perioadă atât de lungă vorbeşte de la sine despre iubirea perfectă, absolută ce exista înăuntrul Dumnezeirii. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8) înseamnă că fiecare trăia pentru ceilalţi, cunoscând astfel o completă împlinire şi fericire.

Iubirea este definită în 1 Corinteni 13. Unii s-ar putea întreba cum se manifestă răbdarea sau îndelunga răbdare în cadrul Dumnezeirii, care are o legătură desăvârşită de iubire. Răbdarea a fost necesară prima oară, atunci când Dumnezeu a avut de-a face cu îngerii răzvră­tiţi şi, mai târziu, cu fiinţele umane îndărătnice.

Nu există nicio distanţă între Persoanele Treimii divine. Toate trei sunt divine şi au în comun puterile şi calităţile divine. În organizaţiile omeneşti, autoritatea supremă o deţine o singură persoană – un preşedinte, împărat sau prim-ministru. În Dumnezeire, autoritatea supremă o deţin toţi cei trei membri ai ei.

În timp ce Dumnezeirea nu este una în persoană, Dumnezeu este una în scop, în spirit şi în caracter. Această unitate nu şterge personalităţile distincte ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Şi nici sepa­rarea personalităţilor din cadrul Dumnezeirii nu distruge adevărul monoteist al Scripturilor, că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu.

O relaţie de lucru. În cadrul Dumnezeirii, există o relaţie funcţională. Dumnezeu nu repetă o acţiune fără să fie necesar. Ordinea este prima lege a cerului şi Dumnezeu lucrează în mod ordonat. Această ordine decurge din Dumnezeire şi păstrează unitatea din cadrul acesteia. Tatăl acţionează ca sursă, Fiul, ca mijlocitor, iar Duhul Sfânt, ca realizator.

Întruparea demonstrează foarte frumos spiritul de colaborare dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Tatăl L-a dat pe Fiul Său, Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, şi Duhul Sfânt L-a conceput pe Isus (Ioan 3,16; Mat. 1,18.20). Cuvintele pe care îngerul i le-a spus Mariei arată în mod clar conlucrarea Treimii divine în taina întrupării lui Dumnezeu în om: „Îngerul i-a răspuns: ‘Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu’” (Luca 1,35).

Fiecare membru al Treimii divine a fost prezent la botezul Domnului Hristos: Tatăl dând încurajare (Mat. 3,17), Domnul Hristos dându-Se pe Sine ca să fie botezat, ca exemplu pentru noi (Mat. 3,13-15), şi Duhul Sfânt dându-Se pe Sine lui Hristos, ca să-I dea putere (Luca 3,21-22).

Către sfârşitul vieţii Sale pe pământ, Isus Hristos a promis că Îl va trimite pe Duhul Sfânt ca Sfătuitor, ca Ajutor (Ioan 14,16). Câteva ore mai târziu, atârnând pe cruce, Isus a strigat către Tatăl Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27,46). În acele momente culminante pentru istoria mântuirii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au fost implicaţi cu toţii, solidari.

Astăzi, Tatăl şi Fiul vin în legătură cu noi prin Duhul Sfânt. Domnul Isus a spus: „Când va veni Mângâietorul pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine” (Ioan 15,26). Tatăl şi Fiul L-au trimis pe Duhul Sfânt ca să i-L dezvăluie fiecărei persoane pe Hristos. Marea sarcină a Treimii divine este aceea de a-L aduce pe Dumnezeu şi cunoaşterea lui Hristos la oricine (Ioan 17,3) şi de a-L face pe Isus prezent şi real (Mat. 28,20; Evr. 13,5). Cei credincioşi sunt aleşi pentru mântuire, spunea Petru, „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1 Petru 1,2).

Binecuvântarea apostolică le include pe toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii: „Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Cor. 13,14). Domnul Hristos Se află în capul listei. Punctul de contact al lui Dumnezeu cu omenirea a fost şi este Isus Hristos – Dumnezeu care a devenit om. Deşi toate cele trei Persoane ale Treimii colaborează în lucrarea mântuirii, numai Domnul Isus a trăit ca om, a murit ca om şi a devenit Mântuitorul nostru (Ioan 6,47; Matei 1,21; Fapte 4,12). Dar, pentru că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine”
(2 Corinteni 5,19), Dumnezeu poate, de asemenea, să fie numit Mântuitor al nostru (Tit 3,4), căci El ne-a mântuit prin Isus Hristos, Mântuitorul (Efeseni 5,23; Filipeni 3,20; Tit 3,6).

În această relaţie funcţională, diferitele Persoane ale Dumnezeirii îndeplinesc sarcini diferite pentru mântuirea omului. Lucrarea Duhului Sfânt nu adaugă nimic la eficienţa jertfei ispăşitoare pe care Isus Hristos a adus-o pe cruce. Prin Duhul Sfânt, ispăşirea obiectivă de la cruce este asumată subiectiv de fiecare om, în măsura în care Hristos  – Cel care a făcut ispăşirea – este adus înăuntrul omului în cauză. Astfel se face că Pavel vorbeşte despre „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1,27).

Punctul central, mântuirea

Biserica primară boteza credincioşii în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (Mat. 28,19). Dar, deoarece iubirea şi planul lui Dumnezeu au fost făcute cunoscute prin Isus Hristos, Biblia se concentrează asupra Lui. El este speranţa ce se prefigura în dife­ritele sacrificii şi sărbători din Vechiul Testament. El este Acela care Se află în miezul evenimentelor relatate în Evanghelii. El este Vestea Bună, vestită de apostoli în predicile şi scrierile lor – fericita nădejde. Vechiul Testament priveşte spre venirea Lui; Noul Testament redă prima Sa venire şi priveşte înainte spre revenirea Lui.

Domnul Hristos, Mediatorul între Dumnezeu şi noi, ne uneşte astfel cu Dumnezeirea. Isus este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Vestea Bună este concentrată într-o Persoană, nu în nişte ritualuri. Ea are de-a face cu o relaţie, o legătură personală, nu numai cu nişte reguli – căci creştinismul este Hristos. În El, noi găsim esenţa, conţinutul şi contextul întregului adevăr şi al vieţii.

Privind la cruce, noi privim în inima lui Dumnezeu. De pe acel instrument de tortură, El a revărsat iubirea Sa pentru noi. Prin Hristos, iubirea Dumnezeirii umple inimile noastre suferinde şi goale. Isus Hristos atârnă acolo ca dar al lui Dumnezeu şi înlocuitor al nostru. La Calvar, Dumnezeu a coborât până la cel mai de jos nivel al pământului, pentru a ne întâlni; dar pentru noi este cel mai înalt loc în care putem ajunge. Când noi mergem la Golgota, înseamnă că am atins punctul cel mai înalt la care putem urca spre Dumnezeu.

La cruce, Treimea divină a realizat suprema manifestare a altruismului. Acolo a avut loc completa revelare a lui Dumnezeu. Hristos a devenit om, ca să moară pentru oameni. El a conside­rat că iubirea faţă de noi e mai valoroasă decât existenţa Sa. Acolo, Domnul Hristos a devenit „neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea” noastră (1 Cor. 1,30). Orice valoare sau importanţă avem sau vom avea vreodată, o datorăm jertfei Sale pe cruce.

Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul crucii. Domnul Hristos a dezvăluit în faţa universului iubirea infinită a Dumnezeirii şi puterea ei mântuitoare; El a revelat un Dumnezeu în trei Persoane, care a fost dispus să treacă prin agonia despărţirii, datorită unei iubiri necondiţionate pentru o planetă răzvrătită. De la această cruce, Dumnezeu ne face invitaţia Sa plină de iubire: Să ne împăcăm şi „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va întări inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4,7).

Gordon R. Lewis, Decide for Yourself: A Theological  Workbook  (Downers Grove, IL: Inter Varsity Press, 1978) p. 15

Acestea sunt: argumentele cosmologice, teologice, ontologice, antropologice şi religioase. Vezi şi T. H. Jemison, Christian Beliefs (Mountain View, CA: Pacific Press, 1959) p. 72; R. Rice, The Reign of God  (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 1985), p. 53-56. Aceste argumente nu dovedesc existenţa lui Dumnezeu, dar arată că existenţa lui Dumnezeu este o posibilitate reală. În ultimă instanţă, convingerea în existenţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă.

Yahweh este o „transliterare ipotetică” a numelui sacru al lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Ex. 3,14.15; 6,3). Cuvântul original ebraic conţinea cele patru consoane Y H W H. În decursul timpului, de teama de a nu profana numele lui Dumnezeu, iudeii au refuzat să pronunţe cu glas tare acest nume. În schimb, ori de câte ori apărea Y H W H, ei obişnuiau să citească Adonai. În secolele al VII-lea şi al VIII-lea d.Hr., când au fost introduse vocalele în cuvintele ebraice, masoreţii au adăugat vocalele de la Adonai la consoanele Y H W H. Combinaţia a dat cuvântul Iehova. Unele traduceri preferă cuvântul Yahweh (Biblia de la Ierusalim) sau Domnul. (Vezi S. H. Horn, Seventh-day Adventist Bible Dictionary, Don F. Neufeld, ed., [Washington D.C.: Review and Herald, 1979], p. 1192, 1193.)

„Predestination” (Predestinaţia) Seventh-day Adventist Encyclopedia, D. F. Neufeld, ed., (Washington D.C.: Review and Herald, 1976), p. 1144

Cuvântul Lui Dumnezeu

Convingeri

Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiraţie divină, prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris mişcaţi de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu i-a încredinţat omului cunoştinţele necesare în vederea mântuirii. Sfintele Scripturi constituie descoperirea infailibilă a voii Sale. Ele sunt norma pentru caracter, criteriul de verificare pentru experienţă, revelarea supremă a doctrinelor şi relatarea demnă de încredere a intervenţiilor lui Dumnezeu în istorie. (2 Petru 1,20.21; 2 Tim. 3,16.17; Ps. 119,105; Prov. 30,5.6; Is. 8,20; Ioan 17,17; 1 Tes. 2,13; Evrei 4,12)

Nicio carte n-a fost atât de iubită, atât de urâtă, atât de venerată şi atât de blestemată ca Biblia. Pentru Biblie au murit oameni. Alţii au fost ucişi în numele ei. Ea a inspirat cele mai măreţe şi mai nobile acţiuni ale oamenilor şi a fost declarată vinovată pentru cele mai condamnabile şi mai degradante fapte. Pentru Biblie s-au declanşat războaie, paginile ei au hrănit revoluţii, iar imperii s-au spulberat datorită ideilor ei. Oameni de toate facturile – de la teologi ai eliberării până la capitalişti, de la fascişti la marxişti, de la dictatori la eliberatori, de la pacifişti la militarişti – toţi cercetează paginile ei, pentru a căuta cuvinte cu care să-şi justifice acţiunile.

Dar unicitatea Bibliei nu e dată de influenţa ei politică, socială şi culturală fără egal, ci e dată de sursa şi conţinutul ei. Ea este revelaţia dată de Dumnezeu cu privire la unicul Dumnezeu-om: Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos – Mântuitorul lumii.

Revelaţia divină

În timp ce, în decursul istoriei, unii au pus la îndoială existenţa lui Dumnezeu, mulţi au susţinut plini de încredere că El există şi că S-a făcut pe Sine cunoscut. În ce fel S-a dezvăluit Dumnezeu şi care este rolul Bibliei în dezvăluirea Sa?

Revelaţia generală

Înţelegerea caracterului lui Dumnezeu pe care o dobândim privind la comportamentul şi conştiinţa umană şi la natură este în mod frecvent numită „revelaţia generală”, pentru că ea este la îndemâna tuturor şi se adresează raţiunii.

Pentru milioane de oameni, „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19,1). Strălucirea soarelui, ploaia, munţii şi izvoarele, toate mărturisesc despre un Creator iubitor. „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Rom. 1,20).

Alţii văd în relaţiile armonioase şi în iubirea uimitoare dintre pri­e­teni, dintre membrii familiei, soţ şi soţie, părinţi şi copii, dovada exis­tenţei unui Dumnezeu plin de iubire. „Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu” (Is. 66,13). „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Ps. 103,13).

Cu toate acestea, aceeaşi strălucire a soarelui care mărturiseşte despre un Creator iubitor poate transforma pământul într-un deşert pârjolit de arşiţă, aducând foamete. Aceeaşi ploaie poate să se transforme în îngrozitoare inundaţii care să înece familii; aceleaşi culmi se pot sfărâma şi prăbuşi, nimicind totul. Relaţiile umane sunt adesea atinse de gelozie, invidie, mânie şi chiar ură, care împing la fapte rele. Lumea din jurul nostru transmite semnale derutante, generând mai multe întrebări decât răspunsuri. Se poate observa un conflict între bine şi rău, dar nu se explică de ce şi cum a început conflictul, cine este angajat în luptă, de ce sau cine va birui în final.

Revelaţia specială

Păcatul stânjeneşte revelarea personală a lui Dumnezeu prin creaţie, întunecând capacitatea noastră de a interpreta mărturia lui Dumnezeu. Din iubire, Dumnezeu ne-a dat o des­coperire specială despre Sine spre a ne ajuta să primim răspunsuri la aceste întrebări. Prin Vechiul şi Noul Testament, El Se face cunoscut într-un mod special, ce nu lasă nicio umbră de îndoială cu privire la caracterul şi iubirea Sa. La început, revelarea lui Dumnezeu s-a produs prin profeţi, apoi a urmat revelarea supremă, prin persoana Domnului Isus Hristos (Evrei 1,1.2).

Biblia conţine atât adevăruri despre Dumnezeu, cât şi descoperiri ale persoanei Sale. Amândouă domeniile de revelaţie sunt necesare. Noi avem nevoie să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin Isus Hristos (Ioan 17,3), precum şi „adevărul care este în Isus” (Ef. 4,21). Şi, prin mijlocirea Scripturilor, Dumnezeu trece dincolo de limitările noastre intelectuale, morale şi spirituale, comunicându-ne dorinţa Lui arzătoare de a ne salva.

Tema centrală a Scripturilor

Biblia Îl face cunoscut pe Dumnezeu şi expune natura umană. Ea înfăţişează situaţia noastră critică şi dezvăluie soluţia Sa. Ea ne înfăţişează ca pierduţi, înstrăinaţi de Dumnezeu şi ni-L descoperă pe Domnul Isus ca Singurul care ne găseşte şi ne aduce înapoi la Dumnezeu.

Isus Hristos este tema centrală a Scripturii. Vechiul Testament ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca Mesia, Răscumpărătorul lumii. Noul Testament Îl prezintă ca fiind Isus Hristos, Mântuitorul. Fiecare carte, prin simboluri sau realităţi, relevă aspecte ale lucrării şi caracterului Său. Moartea Domnului Isus pe cruce este suprema revelaţie a caracterului lui Dumnezeu.

Crucea aduce această descoperire supremă, deoarece pune laolaltă două extreme: răul insondabil al omului şi iubirea inepuizabilă a lui Dumnezeu. Cum altfel am putea înţelege mai bine slăbiciunea fiinţei umane? Ce ar putea să demonstreze mai bine păcatul? Crucea dovedeşte existenţa unui Dumnezeu care a îngăduit ca unicul Său Fiu să fie ucis. Ce sacrificiu! Ce dovadă mai mare a iubirii ar fi putut El să manifeste? Cu adevărat, tema centrală a Bibliei este Isus Hristos. El este în centrul acestei drame cosmice. În curând, triumful Său de la Calvar va culmina cu eliminarea răului. Fiinţele omeneşti şi Dumnezeu vor fi reuniţi.

Tema iubirii lui Dumnezeu, în mod deosebit aşa cum este ea văzută în moartea răscumpărătoare a Domnului Hristos la Golgota – cel mai mare adevăr al universului – reprezintă punctul central al Bibliei. Toate adevărurile majore ale Bibliei trebuie studiate, deci, din această perspectivă.

Autorul Scripturii

Autoritatea Bibliei în materie de credinţă şi de conduită e deter­minată de originea pe care o are. Scriitorii ei au considerat Bi­blia ca fiind deosebită de orice altă scriere. Ei au numit-o „Sfintele Scripturi” (Rom. 1,2), „Cuvântul a­devărului” (2 Tim. 3,15) şi „cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3,2; Evrei 5,12).

Unicitatea Scripturilor constă în originea lor. Scriitorii Bibliei au declarat că nu ei sunt autorii mesajelor transmise, ci le-au primit din surse divine. Prin revelaţie divină au fost ei în stare să „vadă” adevărurile pe care le-au transmis (vezi Is. 1,1; Amos 1,1; Mica 1,1; Hab. 1,1; Ier. 38,21).

Aceşti scriitori au arătat spre Duhul Sfânt ca fiind Acela care a comunicat cu oamenii prin profeţi (Neemia 9,30; Zah. 7,12). David spunea: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi Cuvântul Lui este pe limba mea” (2 Sam. 23,2). Ezechiel scria: „A intrat Duhul în mine”, „Duhul Domnului a căzut peste mine”, „m-a răpit Duhul” (Ezech. 2,2; 11,5.24). Mica mărturisea: „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului” (Mica 3,8).

Noul Testament recunoaşte rolul Duhului Sfânt în elaborarea Vechiului Testament. Domnul Hristos a spus că David a fost inspirat de către Duhul Sfânt (Marcu 12,36). Pavel credea că Duhul Sfânt a vorbit „prin Isaia” (Fapte 28,25). Petru a afirmat că Duhul Sfânt i-a călăuzit pe toţi profeţii, nu numai pe câţiva dintre ei (1 Petru 1,10.11; 2 Petru 1,21). Uneori, scriitorul rămânea complet necunoscut şi numai autorul real – Duhul Sfânt – era recunoscut: „Cum zice Duhul Sfânt…” „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta” (Evrei 3,7; 9,8).

Scriitorii Noului Testament L-au recunoscut, de asemenea, pe Duhul Sfânt ca fiind sursa propriilor lor mesaje. Pavel explica: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă” (1 Tim. 4,1). Ioan spunea: „În ziua Domnului eram în Duhul” (Apoc. 1,10). Iar Domnul Isus Hristos i-a trimis în lucrare pe apostolii Săi prin mijlocirea Duhului Sfânt (Fapte 1,2; Ef. 3,3-5).

Deci Dumnezeu, în persoana Duhului Sfânt, S-a dezvăluit pe Sine prin Sfânta Scriptură; El a scris-o nu cu propriile Sale mâini, ci folosindu-Se de alte mâini, vreo 40, pe parcursul unei perioade de mai bine de 1.500 de ani. Şi, deoarece Dumnezeu Duhul Sfânt i-a inspirat pe toţi scriitorii, Dumnezeu este, de fapt, Autorul ei.

Inspiraţia Scripturilor

„Toată Scriptura”, spunea Pavel, „este insuflată de Dumnezeu”
(2 Tim. 3,16). Cuvântul grecesc theopneustos înseamnă, literal, „Dum­nezeu a suflat” sau  „Dumnezeu a insuflat”. Dumnezeu a suflat/insuflat adevărul în mintea oamenilor. La rândul lor, ei l-au exprimat prin cuvintele pe care le găsim în Sfânta Scriptură. Inspiraţia este, deci, procesul prin care Dumnezeu comunică adevărul Său cel veşnic.

Procesul inspiraţiei

Revelaţia divină le-a fost dată, prin inspiraţie de la Dumnezeu, oamenilor „sfinţi ai lui Dumnezeu”, care au fost „mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21). Aceste descoperiri au fost concretizate în limbaj omenesc, cu toate limitările şi imperfecţiunile lui, dar ele au rămas totuşi mărturia lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a inspirat pe oameni, nu le-a dictat cuvintele.

Au fost profeţii la fel de pasivi ca o bandă de magnetofon, care redă exact ceea ce s-a înregistrat pe ea? În unele cazuri, scriitorilor li s-a poruncit să exprime în mod exact chiar cuvintele lui Dumnezeu, dar, în majoritatea cazurilor, Dumnezeu i-a instruit să descrie, cât mai bine cu putinţă, ceea ce au văzut sau auzit. În acest caz, scriitorii foloseau limbajul şi stilul proprii.

Pavel a observat că „duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor” (1 Cor. 14,32). Adevărata inspiraţie nu poate să şteargă individuali­tatea, raţiunea, integritatea sau personalitatea profetului. Într-o mă­sură oarecare, relaţia dintre Moise şi Aaron ilustrează legătura dintre Duhul Sfânt şi scriitor. Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru faraon, şi fratele tău Aaron va fi profetul tău” (Ex. 7,1; 4,15.16). Moise îl informa pe Aaron despre soliile lui Dumnezeu, iar Aaron, la rândul său, le comunica faraonului, în propriul limbaj şi în stilul său. Tot la fel, scriitorii Bibliei au transmis poruncile, gândurile şi ideile divine în propriul stil şi limbaj. Acest mod de comunicare al lui Dumnezeu explică de ce vocabularul cărţilor Bibliei diferă şi reflectă educaţia şi cultura fiecărui scriitor.

Biblia, deci, „nu redă forma de gândire şi exprimare a lui Dumnezeu. […] Oamenii spun adesea că o anumită expresie nu I se potriveşte lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu trebuie judecat după cuvintele, logica şi retorica Bibliei. Oamenii care au scris Biblia au fost scriitorii lui Dumnezeu, nu pana de scris a lui Dumnezeu.”„Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau a expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, căruia, sub influenţa Duhului Sfânt, i se insuflă gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului. Gândirea divină se revarsă asupra omului. Mintea şi voinţa divine se împletesc cu mintea şi voinţa umane; în acest fel declaraţiile omului sunt Cuvântul lui Dumnezeu.”

Totuşi, într-o ocazie, Dumnezeu a rostit şi a scris exact cuvintele Sale, şi anume cele Zece Porunci. Ele au o alcătuire divină, nu umană (Ex. 20,1-17; 31,18; Deut. 10,4.5). Totuşi, chiar şi acestea au trebuit să fie exprimate în limitele limbajului omenesc.

Biblia, deci, este adevărul divin exprimat în limbaj omenesc. Să ne imaginăm încercarea de a-l învăţa pe un copil fizica cuantică. Aceasta este problema cu care S-a confruntat şi Dumnezeu în încercarea de a comunica adevărurile divine unei omeniri păcătoase, limitate. Limitarea noastră restrânge ceea ce poate El să ne comunice.

Există o paralelă între Isus cel întrupat şi Biblie: Isus era Dumnezeu şi om în acelaşi timp, divin şi uman, îmbinat în Unul singur. Biblia este, tot la fel, o combinaţie divino-umană. Ce s-a spus despre Hristos poate fi spus şi despre Biblie: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14). Această combinaţie divino-umană face ca Biblia să fie unică printre lucrările literare.

Inspiraţia şi scriitorii

Duhul Sfânt pregăteşte anumite persoane ca să le comunice adevărul divin. Biblia nu explică în detaliu cum a calificat El aceste persoane, dar, într-un oarecare mod, s-a format o unire între agentul divin şi cel uman.

Aceia care au contribuit la scrierea Bibliei nu au fost aleşi datorită unor talente naturale. Revelaţia divină nici n-a convertit neapărat persoana în cauză şi nici nu i-a asigurat viaţa veşnică. Balaam, ins­pirat fiind, a proclamat un mesaj divin în timp ce acţiona contrar sfaturilor lui Dumnezeu (Numeri 22 – 24). David, care a fost folosit de către Duhul Sfânt, a comis păcate mari (Ps. 51). Toţi scriitorii Bibliei au fost oameni cu natură păcătoasă, având zilnic nevoie de harul lui Dumnezeu (Rom. 3,12).

Inspiraţia de care au avut parte scriitorii Bibliei a fost ceva mai mult decât o iluminare sau o călăuzire divină, deoarece acestea vin asupra tuturor acelora care caută adevărul. De fapt, scriitorii Bibliei au scris uneori fără să înţeleagă pe deplin mesajul divin pe care l-au transmis (1 Petru 1,10-12).

Era foarte diferită reacţia scriitorilor la mesajul pe care îl transmiteau. Daniel şi Ioan au spus că au fost peste măsură de uluiţi de scrierile lor (Dan. 8,27; Apoc. 5,4), iar 1 Petru 1,10 arată că alţi scriitori au căutat să înţeleagă semnificaţia mesajului lor sau al altora. Uneori aceste persoane se temeau să vestească un mesaj inspirat, iar altele chiar au avut discuţii în contradictoriu cu Dumnezeu (Hab. 1; Iona 1,1-3; 4,1-11).

Metoda şi conţinutul revelaţiei

Adesea, Duhul Sfânt a transmis concepte divine prin intermediul viziunilor şi visurilor (Num. 12,6). Uneori, El a vorbit tare, auzibil, alteori S-a adresat simţămintelor. Lui Samuel, Dumnezeu i-a vorbit direct (1 Sam. 9,15). Zaharia a primit o reprezentare simbolică şi explicaţii (Zah. 4). Viziunile cu privire la cer pe care le-au primit Pavel şi Ioan au fost însoţite de instrucţiuni orale (2 Cor. 12,1-4; Apoc. 4,5). Lui Ezechiel i-au fost arătate evenimente ce se întâmplau în altă parte (Ezech. 8). Unii scriitori au avut un rol activ în viziunile lor, îndeplinind anumite funcţii ca o parte integrantă a viziunilor primite (Apoc. 10).

În ceea ce priveşte conţinutul, Duhul Sfânt le descoperea unora evenimente viitoare (Dan. 2; 7; 8; 12). Alţi scriitori înregistrau evenimente istorice fie pe baza experienţei personale, fie prin selectarea materialelor din izvoarele istorice existente (Judecători, 1 Samuel,
2 Cronici, Evangheliile, Faptele).

Inspiraţia şi istoria

Declaraţia biblică potrivit căreia „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos”, reprezentând o autoritate pentru vieţuirea morală şi spirituală (2 Tim. 3,15.16), nu lasă nicio îndoială cu privire la călăuzirea divină în procesul selectării informaţiilor. Indiferent că provin dintr-o observaţie personală, din izvoare orale sau scrise sau prin revelare directă, toate informaţiile ajung la scriitor prin mijlocirea Duhului Sfânt. Acest lucru garantează veridicitatea Bibliei.

Biblia dezvăluie planul lui Dumnezeu, prin intermediul relaţiei Sale dinamice cu neamul omenesc, nu printr-o colecţie de doctrine abstracte. Această revelare de Sine este bine fixată în evenimente reale ce au avut loc într-un anume timp şi loc. Certitudinea relatărilor istorice este extrem de importantă, pentru că ele formează cadrul înţelegerii de către noi a caracterului lui Dumnezeu şi a planului Său cu noi. O înţelegere corectă duce la viaţă veşnică, pe când un punct de vedere incorect duce la confuzie şi moarte.

Dumnezeu le-a poruncit anumitor oameni să scrie o istorie a modului în care El S-a purtat cu Israel. Aceste relatări istorice, scrise dintr-un unghi diferit de acela al istoriei profane, formează o importantă parte a Bibliei (Num. 33,1.2; Iosua 24,25.26; Ezech. 24,2). Ele ne asigură o istorie corectă şi obiectivă, prezentată dintr-o perspectivă divină. Duhul Sfânt a dat scriitorilor capacitatea deosebită de a aşeza în scris secvenţe din lupta dintre bine şi rău, care demonstrează caracterul lui Dumnezeu şi îi călăuzesc pe oameni în căutarea mântuirii.

Evenimentele istorice sunt „pilde” sau exemple scrise „pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10,11). Apostolul Pavel spune: „Şi tot ceea ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâierea pe care le dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15,4). Nimicirea Sodomei şi Gomorei slujeşte ca o „pildă” sau o avertizare (2 Petru 2,6; Iuda 7). Experienţa îndreptăţirii lui Avraam este un exemplu pentru fiecare credincios (Rom. 4,1-25; Iacov 2,14-22). Chiar legile civile ale Vechiului Testament, pline de o profundă însemnătate spirituală, sunt scrise pentru binele nostru, al celor de astăzi (1 Cor. 9,8.9).

Luca menţionează faptul că el şi-a scris Evanghelia deoarece a dorit să prezinte o relatare a vieţii lui Isus „ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1,4). Criteriul lui Ioan de selectare a evenimentelor din viaţa lui Isus care să fie incluse în Evanghelia sa a fost acela „ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui” (Ioan 20,31). Dumnezeu i-a condus pe scriitorii Bibliei să prezinte istoria astfel încât să ne conducă la mântuire.

Biografiile personalităţilor biblice ne oferă o altă dovadă a inspi­raţiei divine. Aceste relatări descriu pe deplin atât defectele, cât şi calităţile caracterului lor. Ele înfăţişează cu exactitate atât păcatele, cât şi succesele lor.

Nimeni n-a ascuns lipsa de stăpânire de sine a lui Noe sau înşelă­ciunea lui Avraam. Izbucnirile de mânie ale lui Moise, Pavel, Iacov şi Ioan nu sunt trecute cu vederea. Istoria biblică expune eşecurile celui mai înţelept rege al lui Israel, precum şi slăbiciunile celor doisprezece patriarhi şi ale celor doisprezece apostoli. Scriptura nu îi scuză în niciun fel şi nici nu încearcă să le micşoreze vinovăţia. Ea îi înfăţişează pe toţi aşa cum au fost şi cum au devenit sau cum nu au devenit, având nevoie de harul lui Dumnezeu. Fără inspiraţie divină, niciun biograf n-ar fi fost în stare să scrie astfel de analize pătrunzătoare.

Scriitorii Bibliei au considerat toate povestirile istorice pe care aceasta le conţine ca fiind consemnări istorice adevărate, şi nu mituri sau simboluri. Mulţi sceptici resping astăzi relatarea cu privire la Adam şi Eva, la Iona şi la Potop. Cu toate acestea, Isus Hristos le-a acceptat ca fiind adevărate din punct de vedere istoric şi relevante din punct de vedere spiritual (Mat. 12,39-41; 19,4-6; 24,37-39).

Biblia nu vorbeşte despre o inspiraţie parţială şi nu spune că unele părţi ale Bibliei sunt mai puţin inspirate decât altele. Aceste teorii sunt simple speculaţii şi lipsesc Biblia de autoritatea ei divină.

Exactitatea Scripturilor

Aşa după cum Isus „S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14), tot la fel, pentru ca noi să înţelegem adevărul, Biblia a fost dată în limbajul omenirii. Inspiraţia Scripturilor garantează exactitatea ei.

Cât de mult a ocrotit Dumnezeu transmiterea textului, pe lângă faptul de a Se asigura că mesajul este valabil şi adevărat? Este clar fap­tul că, deşi există variaţii în vechile manuscrise, adevărurile esen­ţiale au fost păstrate. Deşi este foarte posibil ca traducătorii şi copiştii Bibliei să fi făcut greşeli minore, dovezile arheologiei biblice demonstrează faptul că multe aşa-zise erori erau, în realitate, înţe­legeri greşite din partea cercetătorilor. Unele dintre aceste probleme au apărut pentru că oamenii au citit istoria şi obiceiurile biblice cu ochii unor occidentali. Trebuie să admitem că oamenii înţeleg numai parţial, iar posibilităţile lor de a pătrunde în acţiunile Divinităţii rămân limitate.

Observarea unor contradicţii, deci, nu trebuie să submineze încrederea în Sfânta Scriptură; ele sunt adesea produsul neputinţei noastre de a înţelege, nu greşeli reale. Să-L judecăm oare pe Dumnezeu atunci când dăm peste o frază sau peste un text pe care nu-l putem înţelege pe deplin? Poate că nu vom fi niciodată în stare să explicăm fiecare text al Scripturilor; dar nici nu e nevoie. Împlinirea profeţiilor confirmă cu putere autenticitatea Scripturilor.

În ciuda încercărilor de a fi distrusă, Biblia a fost păstrată cu o exactitate uimitoare, ba chiar miraculoasă. Compararea Sulurilor de la Marea Moartă cu manuscrisele de mai târziu ale Vechiului Testament demonstrează grija cu care ea a fost transmisă. Ele confirmă credibilitatea şi veridicitatea Scripturii, ca descoperire infailibilă a voinţei lui Dumnezeu.

Autoritatea Scripturilor

Scripturile au autoritate divină pentru că în ele Dumnezeu vorbeşte prin Duhul Sfânt. Astfel, Biblia este Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Unde este dovada acestei afirmaţii şi ce implicaţii are pentru viaţa noastră şi pentru eforturile noastre de a cunoaşte?

Afirmaţiile Scripturilor

Scriitorii Bibliei dau mărturie că soliile lor vin direct de la Dumnezeu. „Cuvântul lui Dumnezeu” era acela care a venit la Ieremia, Ezechiel, Osea şi la alţii (Ier. 1,1.2.9; Ezech. 1,3; Osea 1,1; Ioel 1,1; Iona 1,1). Ca soli ai lui Dumnezeu (Hagai 1,13; 2 Cron. 36,16), profeţilor lui Dumnezeu li s-a poruncit să vorbească în numele Său, spunând: „Aşa zice Domnul” (Ezech. 2,4; Is. 7,7). Cuvintele Sale sunt pentru ei scrisorile divine de acreditare şi certifică autoritatea lor.

Uneori, instrumentul folosit de Dumnezeu trece în planul al doilea. Matei se referă astfel la autoritatea ce stă în spatele profetului Vechiului Testament pe care îl citează: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat, ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul” (Mat. 1,22). Domnul era văzut aici ca fiind factorul direct, autoritatea; profetul era agentul indirect.

Petru consideră scrierile lui Pavel drept „Scripturi” (2 Petru 3,15.16). Iar Pavel mărturiseşte cu privire la ceea ce a scris că „n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos” (Gal. 1,12). Scriitorii Noului Testament au acceptat  Cuvintele Domnului Hristos ca fiind Scripturi şi le-au considerat ca având aceeaşi autoritate ca şi scrierile Vechiului Testament (1 Tim. 5,18; Luca 10,7).

Isus şi autoritatea Scripturilor

În toată activitatea Sa, Isus a accentuat autoritatea Scripturilor. Când era ispitit de Satana sau când Se lupta cu vrăjmaşii Săi, „stă scris” era folosit atât în apărare, cât şi în atac (Mat. 4,4.7.10; Luca 20,17). „Omul nu trăieşte numai cu pâine”, a spus El, „ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4,4). Când a fost întrebat cum poate cineva să primească viaţa veşnică, El a răspuns: „Cum este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” (Luca 10,26).

Isus a aşezat Biblia mai presus de tradiţie şi de părerile oamenilor. El i-a mustrat pe iudei pentru că dădeau la o parte autoritatea Scripturilor (Marcu 7,7-9) şi a făcut apel la ei să le studieze mult mai atent, spunând: „Oare n-aţi citit lucrul acesta din Scripturi?” (Mat. 21,42; Marcu 12,10.26).

El credea cu tărie în autoritatea cuvântului profetic şi sublinia faptul că acesta arăta spre Sine. „Scripturile”, spunea El, „mărturisesc despre Mine.” „Căci dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5,39.46). Cele mai convingătoare declaraţii ale lui Isus privind misiunea Sa divină se bazau pe împlinirea de către El a profeţiilor Vechiului Testament (Luca 24,25-27).

În felul acesta, fără nicio rezervă, Isus Hristos a privit Sfânta Scriptură ca revelarea plină de autoritate a voii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. El a văzut Scriptura ca un cod al adevărului, o revelaţie obiectivă dată pentru a scoate omenirea din întunericul tradiţiilor greşite şi al miturilor, spre adevărata lumină a cunoaşterii mântuitoare.

Duhul Sfânt şi autoritatea Scripturilor

În timpul vieţii Domnului Hristos, conducătorii religioşi şi mulţimea nepăsătoare n-au recunoscut adevărata Lui identitate. Unii au crezut că era un profet, asemenea lui Ioan Botezătorul, Ilie sau Ieremia – un simplu om. Când Petru a dat mărturie că Isus era „Hristosul, Fiul Viului Dumnezeu”, Isus a arătat că mărturia sa a fost posibilă datorită unei iluminări divine (Mat. 16,13-17). Pavel subliniază acelaşi adevăr: „Nimeni nu poate zice: Isus este Domnul, decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12,3).

Tot aşa este şi în ceea ce priveşte Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Fără iluminarea minţii de către Duhul Sfânt, nu vom putea înţelege niciodată, în mod corect, Biblia sau s-o recunoaştem ca exprimarea autorizată a voinţei lui Dumnezeu. Deoarece „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,11), „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2,14). În consecinţă, „propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării” (1 Cor. 1,18).

Numai cu ajutorul Duhului Sfânt, care cercetează „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,10), poate cineva ajunge să se convingă de autoritatea Bibliei ca descoperire a lui Dumnezeu şi a voii Sale. Numai atunci, crucea devine „puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1,18) şi omul poate rosti împreună cu Pavel: „Noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Cor. 2,12).

Sfânta Scriptură şi Duhul Sfânt nu pot fi niciodată despărţiţi. Duhul Sfânt este atât autorul, cât şi revelatorul adevărului biblic.

Autoritatea Scripturilor în viaţa noastră creşte sau descreşte în funcţie de concepţia noastră despre inspiraţie. Dacă noi înţelegem Biblia ca fiind numai o colecţie de mărturii omeneşti sau dacă autoritatea pe care i-o recunoaştem depinde de felul în care ne mişcă sentimentele sau emoţiile, atunci autoritatea ei în viaţa noastră este subminată. Dar, atunci când recunoaştem vocea lui Dumnezeu vorbind prin scriitorii ei – indiferent cât de slabi şi omeneşti au fost ei –, Scripturile devin autoritatea absolută în probleme de doctrină, mustrare, îndrumare şi învăţătură în neprihănire (2 Tim. 3,16).

Domeniul autorităţii Scripturilor

Contradicţiile dintre Sfânta Scriptură şi ştiinţă sunt în mod frecvent rezultatul speculaţiilor. Faptul că nu putem armoniza ştiinţa cu Scriptura se întâmplă pentru că noi „înţelegem imperfect fie ştiinţa, fie revelaţia…, dar, înţelese corect, ele sunt într-o perfectă armonie”.

Toată înţelepciunea omenească trebuie să fie supusă autorităţii Scripturii. Adevărurile Bibliei sunt norma după care trebuie să fie probate toate celelalte adevăruri. Judecarea Cuvântului lui Dumnezeu după standardele mărginite ale omului se aseamănă cu încercarea de a măsura stelele cu metrul. Biblia nu trebuie să fie supusă normelor omeneşti. Ea este mai presus de toată înţelepciunea şi li­te­ratura omenească. În loc să judecăm noi Biblia, ea va fi cea în raport cu care vom fi judecaţi noi, pentru că ea este standardul carac­te­rului şi criteriul de verificare al întregii experienţe şi gândiri omeneşti.

În concluzie, Sfânta Scriptură are autoritate chiar şi peste darurile spirituale ce vin de la Duhul Sfânt, inclusiv peste călăuzirea prin darul profetic sau vorbirea în limbi (1 Cor. 12; 14,1; Ef. 4,7-16). Darurile Duhului nu întrec Biblia, dimpotrivă ele trebuie să fie probate cu Biblia şi, dacă nu sunt în armonie cu ea, trebuie să fie respinse ca nefiind autentice. „La Lege şi la mărturie, căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile peste poporul acesta” (Is. 8,20). (Vezi şi capitolul 18 al cărţii de faţă.)

Unitatea Scripturilor

O citire superficială a Scripturii va avea ca rezultat o înţelegere superficială. Citită în felul acesta, Biblia poate să pară o amestecătură fără noimă de povestiri, predici şi istorie. Dar aceia care sunt deschişi iluminării Duhului lui Dumnezeu, aceia care sunt dispuşi să caute adevărurile ascunse, cu răbdare şi multă rugăciune, descoperă că Biblia dă dovadă de o unitate fundamentală în ceea ce ne învaţă despre principiile mântuirii. Biblia nu se prezintă într-o uniformitate monotonă. Din contră, ea cuprinde o bogată şi colorată diversitate de mărturii armonioase, de o frumuseţe rară şi distinsă. Şi, datorită acestei varietăţi de perspective, Cuvântul lui Dumnezeu poate să satisfacă mai bine nevoile omului de-a lungul tuturor timpurilor.

Dumnezeu S-a revelat omenirii nu într-un şir de declaraţii neîntrerupte, ci puţin câte puţin, în decursul unor generaţii succesive. Fie că au fost scrise de Moise în câmpia Madianului, fie de Pavel într-o închisoare romană, cărţile Bibliei dovedesc aceeaşi comunicare inspirată de Duhul Sfânt. Înţelegerea acestei „descoperiri progresive” contribuie la înţelegerea Bibliei şi unităţii ei.

Deşi au fost scrise în generaţii diferite, adevărurile Vechiului şi Noului Testament rămân inseparabile: ele nu se contrazic unele cu altele. Cele două Testamente sunt unul, aşa cum Dumnezeu este Unul singur. Vechiul Testament, prin profeţii şi simboluri, dezvăluie Evanghelia Mântuitorului ce avea să vină; Noul Testament, prin viaţa lui Isus, Îl prezintă pe Mântuitorul care a venit – Evanghelia în realitate. Amândouă Îl prezintă pe acelaşi Dumnezeu. Vechiul Testament serveşte ca temelie pentru Noul Testament. El este cheia ce deschide Noul Testament, în timp ce Noul Testament explică tainele Vechiului Testament.

Plin de har şi bunătate, Dumnezeu ne cheamă să-L cunoaştem prin cercetarea Cuvântului Său. În el, putem găsi bogatele binecuvântări ale garanţiei mântuirii noastre. Putem descoperi prin experienţa proprie că Scripturile sunt „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Prin ele, noi putem fi „desăvârşiţi şi cu totul destoinici pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3,16.17).

Ellen G. White, Selected Messages (Washington, D.C.: Review and Herald, 1958) book 1, p. 21.Ibidem.

Pentru o explicaţie cu privire la diferenţele din manuscrise, vezi Ellen G. White, Experienţe şi viziuni, p. 220, 221.

Vezi Siegfried H. Horn, The Spade Confirms the Book  (rev. ed., Washington, D.C., Review and Herald, 1980).

Pentru detalii în ceea ce priveşte viziunea generală a Bisericii Adventiste cu privire la interpretarea Bibliei, vezi Raportul Comitetului Anual al Conferinţei Generale din 12 oct. 1986, „Methods of Bible Study”, distribuit de către Biblical Research Institute, Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Vezi, de asemenea, A Symposium on Biblical Hermeneutics, ed. G. M. Hyde (Washington D.C.: Review and Herald, 1974). G. F. Hasel, Understanding the Living Word of God(Mountain View, CA.: Pacific Press, 1980); P. G. Damsteegt, Interpreting the Bible(lucrare pregătită pentru întâlnirea comitetului de Cercetări Biblice al Diviziunii Orientului Îndepărtat, Singapore, mai 1986). Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 114.

Viață Din Belșug

Convingeri

Sfintele Scripturi, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, dat prin inspiraţie divină, prin mijlocirea oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris când erau conduşi de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesară pentru mântuire. Sfintele Scripturi sunt descoperirea infailibilă a voinţei Sale. Ele sunt standardul caracterului, testul experienţei, descoperirea cu autoritate a doctrinelor şi raportul demn de încredere al acţiunilor lui Dumnezeu în istorie.

Există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate de trei Persoane veşnice. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotştiutor, mai presus de toate şi omniprezent. El este infinit şi dincolo de înţelegerea omenească, totuşi cunoscut în măsura în care El Se revelează. El este pentru veşnicie vrednic de închinare, adorare şi slujire din partea întregii creaţiuni.

Dumnezeu Tatăl cel veşnic este Creatorul, Izvorul, Susţinătorul şi Suveranul întregii creaţiuni. El este drept şi sfânt, plin de milă şi har, încet la mânie şi bogat în dragoste statornică şi în credincioşie. Toate atributele şi puterile descoperite în Fiul şi în Duhul Sfânt sunt de asemenea reprezentări ale Tatălui.

Dumnezeu Fiul cel veşnic S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile şi prin El este descoperit caracterul lui Dumnezeu. El este Mântuitorul şi Judecătorul lumii. Dumnezeu adevărat din veşnicii, El a devenit şi Om adevărat, Isus Hristos. El a fost conceput prin Duhul Sfânt şi născut din fecioara Maria. A trăit şi a fost ispitit ca orice fiinţă omenească, dar a exemplificat în mod desăvârşit neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, El a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a dovedit că este Mesia, Cel făgăduit de Dumnezeu. A suferit şi a murit de bună voie pe cruce pentru păcatele noastre şi în locul nostru, a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri, ca să mijlocească în Sanctuarul ceresc pentru noi. Isus va reveni în slavă pentru eliberarea finală a poporului Său şi restatornicirea tuturor lucrurilor.

Dumnezeu Duhul cel veşnic a luat parte activă împreună cu Tatăl şi cu Fiul la creaţiune, la întrupare şi la răscumpărare. El este Cel care a inspirat pe scriitorii Bibliei. El a umplut cu putere viaţa lui Hristos. El atrage şi convinge fiinţele omeneşti, iar pe aceia care răspund îi înnoieşte şi îi transformă după chipul lui Dumnezeu. Trimis de Tatăl şi de Fiul pentru a fi totdeauna cu copiii Lui, El oferă daruri spirituale bisericii, o împuterniceşte să dea mărturie despre Hristos şi, în armonie cu Biblia, o conduce în tot adevărul.